Grecia antica

In jos

Grecia antica

Mesaj Scris de Bambi la data de Vin Mar 25, 2011 10:42 pm


G R E C I A A N T I C Ă


Civilizaţia greacă a preluat elementele de civilizaţie urbană din civilizaţiile orientale, sintetizându-le şi ridicându-le pe alt nivel structural şi a constituit astfel originea întregii civilizaţii europene. Înaintea civilizaţiei greceşti propriu-zise se sintetizează pe aceleaşi teritorii şi purtată de populaţii asemănătoare o etapă preliminară reprezentată de civilizaţiile minoică şi miceniană în mare parte paralele şi contemporane cu cele ale Orientului antic şi ale Egiptului.
Periodizarea istoriei civilizaţiei greceşti:
- 7000-6200 î.e.n. – Protoneolitic;
- 6200-3000 î.e.n. – Neolitic;
- 3000-2700 î.e.n. – Chalcolitic (Epoca metalelor din cupru)
- 2700-1150 î.e.n. – Epoca bronzului (în această perioadă se dezvoltă civilizaţia minoică; 1570-1150 î.e.n. – este perioada civilizaţiei miceniene);
- 1150-725 î.e.n. – Epoca geometrică;
- 725-479 î.e.n. – Perioada arhaică;
- 479-323 î.e.n. – Perioada clasică;
- 323 î.e.n. -27 e.n. – Perioada elenistică.
Durând între mileniul al treilea şi sfârşitul mileniului al doilea, civilizaţiile minoică şi miceniană au reprezentat un echivalent al celor orientale dar cu structuri sociale şi culturale într-o măsură importantă diferite. Civilizaţia minoică şi miceniană au fost urmate de o îndelungată perioadă intermediară, perioada geometrică sau homerică, pentru ca apoi, începând cu secolul al VII-lea î.e.n. să se dezvolte civilizaţia grecească propriu-zisă cu cele trei etape ale ei: arhaismul, clasicismul şi elenismul.
Civilizaţia minoică
Având ca epicentru insula Creta şi insula Thera (Santorin – astăzi), distrusă ulterior în mare parte de un cutremur, civilizaţia minoică este caracterizată de ample aşezări urbane: Knossos, Phaistos, Hagia-Triada, dominate de un palat. Spre deosebire însă de palatele orientale şi egiptene, adevărate fortăreţe, palatele minoice nu sunt fortificate şi sunt ordonate în jurul unei imense curţi interioare deschise pe care o mărginesc cu faţade deschise, dublate de portice, din coloane de lemn cu capitele de piatră, numite protodorice, curtea interioară servind drept piaţă publică pentru ceremonii şi adunări. Această piaţă publică este şi principalul for ceremonial al comunităţii, fără să comporte sanctuare închise, misterioase. În curte aveau loc întrecerile şi jocurile rituale, reprezentate de altfel în picturi şi pe inele sigilare.
Regalitatea cretană se asemăna cu cea orientală şi egipteană prin faptul că, după acelaşi model, se situa în fruntea unei ample birocraţii bazată pe un grup social specializat al ştiutorilor de carte şi avea drept sediu un palat care concentra nu numai funcţiile rezidenţiale şi protocolare ci şi funcţiile ceremoniale, administrative, militare şi economice ale întregii comunităţi. Ca şi în Orient, economia era una de schimb în natură, nu monetară, dar, spre deosebire de Orient, comunităţile agricole sau meşteşugăreşti se pare că erau constituite din oameni liberi.
Datorită faptului că majoritatea teritoriilor ocupate de civilizaţia minoică erau situate pe insule, navigaţia era o ocupaţie deosebit de importantă, constituind principalul factor dinamic al societăţii.
Civilizaţia cretană a inventat un sistem de scriere caracterizat prin 3 etape: etapa hieroglifică, etapa linearului A şi etapa linearului B, preluat apoi de societatea miceniană. Dintre acestea doar scrierea lineară B a putut fi descifrată, ea exprimând o limbă grecească primitivă, asemănătoare cu limba lui Homer – aheeana.
Sfârşitul civilizaţiei cretane s-a produs brusc, fiind probabil urmarea unui cataclism natural.
Civilizaţia miceniană
Începuturile civilizaţiei miceniene coincid cu marea migraţie a indoeuropenilor care ocupă teritoriile arhipelagului grecesc. Astfel, aşezarea de la Micene comportă ocupată de aristocraţia războinică miceniană (aheeană, cum se numesc noii veniţi), înconjurată de mormintele monumentale ale şefilor acesteia şi un oraş jos, deschis, locuit de agricultori şi de meşteşugari. Citadela este fortificată cu ziduri masive, iar în interiorul ei sunt ordonate pe terase câteva construcţii între care domină tipul de megaron – o construcţie patrulateră compusă dintr-un vestibul şi o sală acoperită cu un acoperiş cu două pante, cu funcţie de reşedinţă, prevăzută cu o vatră centrală. În acelaşi timp este şi sală de adunare, ceremonii, sediu al puterii. Noii veniţi, aheenii, vorbeau o limbă grecească primitivă. Lupta (între războinici, scene de vânătoare, etc) este tema preferată a picturilor care decorează palatele miceniene.
Civilizaţia greacă
Civilizaţia greacă se naşte în împrejurări violente şi tulburi, cunoscând o îndelungată perioadă de involuţie şi de existenţă rurală. Pentru această poemele homerice sunt singurul document scris care s-a păstrat. Ruralizarea civilizaţiei greceşti este marcată prin dispariţia marilor aşezări urbane cu arhitectură monumentală şi prin involuţia tuturor meşteşugurilor şi tehnicilor, cu relativa excepţie a ceramicii, unde tradiţia s-a păstrat cel mai puternic, bogatul decor minoic şi micenian fiind înlocuit cu un decor geometric relativ sărac şi caracterizat de teama de gol. De aici cele două nume care se dau acestei prime epoci a fierului greceşti – epoca homerică sau perioada geometrică.
În ceea ce priveşte organizarea socială, civilizaţia greacă din această perioadă este o societate puternic militarizată, războinică, condusă de şefi, după toate aparenţele ereditari, dar în acelaşi timp supuşi unei cenzuri populare. În cadrul acestei organizări, ierarhiile sunt riguroase iar legătura este în primul rând legătura de sânge, sistemul de rudenie.
Poemele homerice nu-i menţionează pe dorieni. Pătrunderea dorienilor în Grecia nu are caracterul unei campanii de cucerire sistematică, ci mai degrabă o colonizare agricolă. Această reocupare de către dorieni a teritoriului grecesc s-a menţinu, în primele etape, în limitele unei civilizaţii rurale. Abia în secolul al VIII-lea î.e.n. avem certitudinea apariţiei unor oraşe, adică a unor structuri concentrice, polarizând în jurul unui centru în acelaşi timp economic, meşteşugăresc şi comercial, ritual ceremonial, militar şi politic, oraşe care se bucură de autonomie şi au o structură de stat independentă. În acelaşi timp, odată cu apariţia oraşelor de reface întreaga reţea de schimb, creându-se astfel premisele pentru dezvoltarea urbană a Greciei. Tot în această fază apar primele forme de semne premonetare, aşa numitele obele, care servesc drept echivalent general în relaţiile de schimb.
Forma politică este regatul, cu dinastii în general ereditare, dar spre sfârşitul epocii geometrice apar premisele democraţiei antice. În general societatea greacă cunoaşte două instanţe politice a căror importanţă va creşte în decursul timpului în defavoarea instituţiei monarhice: senatul (adunarea celor bătrâni, a şefilor de familii) şi adunarea poporului (iniţial limitată doar la cetăţenii înarmaţi, ulterior deschisă tuturor cetăţenilor şi comportând drepturi politice egale pentru toţi). Această evoluţie nu a fost simplă. Reformele celor 3 mari legiuitori Dracon, Solon şi Clistenes au fost însoţite de frământări violente.
Prin secolul al VII-lea î.e.n, demosul atenian s-a răsculat cerând legi scrise şi reforme: reîmpărţirea pământurilor, anularea datoriilor şi a sclaviei din datorii, drepturi politice. Deşi s-au dat primele legi scrise (legile lui Dracon, 621 î.e.n.) care îngrădeau abuzurile judecătorilor, conflictele au continuat. Spre a împiedica izbucnirea unor răscoale, aristocraţii au însărcinat în 594 î.e.n. pe arhontele Solon, (cunoscut în Atena prin poeziile sale cu teme patriotice) să reorganizeze, pe baze noi, statul atenian. Reformele sunt considerate o adevărată constituţie ateniană. Potrivit acestor reforme, sclavii datornici au fost eliberaţi. Au fost răscumpăraţi şi readuşi în patrie sclavii vânduţi sau fugiţi în alte ţări. În locul vechii împărţiri a populaţiei după origine (naştere) Solon a împărţit-o după venit. El a fixat drepturile şi îndatoririle fiecărei categorii după cantitatea de grâu pe care o avea. Acesta lege micşora prestigiul eupatrizilor, care nu mai puteau conduce necondiţionat cetatea, ci doar dacă erau şi bogaţi. Deşi reformele lui Solon au micşorat puterea aristocraţiei ateniene şi au întărit demosul, ele nu au adus linişte în polis. Solon însuşi spune că „şi-a ţinut scutul la mijloc” (între popor şi nobili).
După moartea lui Solon, puterea a fost preluată de un tiran capabil numit Pisistratus. În 510 î.e.n, după 20 de ani de la moartea lui Pisistratus în Atena conducea un tiran pe nume Hippias; locuitorii erau indignaţi de samavolniciile lui. Unii s-au revoltat, dar au fost pedepsiţi. Revolta din anul 510 î.e.n a fost organizată de Clistene, sprijinit de Sparta. El era un aristocrat cu idei progresiste şi a devenit conducătorul partidei populare. După alungarea tiranului Hippias, el nu a fost ales conducător al cetăţii datorită concepţiilor sale neagreate de cetăţeni, ci a câştigat Isagoras, şeful Partidei oligarhice. O nouă revoltă acum împotriva lui Isagoras, face din Clistene noul conducător al oraşului şi în 509-507 î.e.n elaborează reformele ce vor fundamenta democraţia ateniană: a împărţit populaţia pe bază de teritoriu, în districte, amestecând astfel pe aristocraţi în masa poporului. A întărit adunarea poporului, armata; a împiedicat pătrunderea în conducerea statului a elementelor primejdioase democraţiei înfiinţând ostracismul. Ostracismul înseamnă exilarea din ţară a aceluia pe care poporul îl socotea primejdios democraţiei şi intereselor sale. Cuvântul ostracism vine de la ostrakon care în greceşte înseamnă ciob şi pe care se scria numele celui ce urma ca, prin votul Adunării poporului, să fie alungat pentru 10 ani.
În ceea ce priveşte arhitectura, acum se definesc cele trei ordine de construcţie: doric, ionic şi corintic. Ordinul este un subansamblu coerent de sistem constructiv prin a cărui repetiţie ordonată se obţine întregul sistem. Elementul care stă direct pe sol şi suportă întreaga construcţie este stilobatul cu trepte.
Perioada arhaică durează de la 725 î.e.n. până la 479 – data căderii Acripolei ateniene sub perşi. Este perioada în care se structurează şi se transformă toate aspectele esenţiale ale civilizaţiei greceşti: statul cetate, democraţia antică, structura monumentală a oraşelor, tipologia arhitecturii greceşti, arta plastică figurată grecească, literatura greacă. Trecerea de la perioada arhaică la perioada clasică, este caracterizată de revoluţia eliberării reprezentării figurale, de democraţia antică, de filozofia clasică grecească, detaşată de mitologie şi teologie.
Un prim aspect al perioadei arhaice îl constituie colonizarea greacă. Determinată de cauze multiple – demografice (saturaţie demografică în zona Greciei continentale şi chiar în arhipelag), economice (nevoia de noi surse de materii prime şi pieţe de desfacere), sociale (luptele interne din cadrul societăţii greceşti) – colonizarea pleacă de la primele roiri agrare şi ajunge ulterior să exporte modelul polis-ului cetăţilor-stat greceşti, ducând astfel la apariţia de noi oraşe care păstrează legătura cu metropola, cetatea-mamă. Fenomen nemaiîntâlnit până atunci în istorie, colonizarea va cuprinde tot bazinul de est al Mediteranei, Marea Neagră, Sicilia şi sudul Italiei.
În această epocă se constituie marile sanctuare greceşti: Delphi, Olimpia, Delos. Totodată epoca arhaică parcurge drumul de la scrierile homerice la poemele didactice ale lui Hesiod, la odele corale ale lui Pindar. Tot acum se constituie idealul de frumuseţe grecesc; este epoca în care apare filozofia.
Urmând după marea zguduire a războaielor medice şi după victoria grecilor asupra imperiului persan, perioada clasică reprezintă epoca de apogeu a civilizaţiei greceşti, democraţia găsindu-şi formula optimă la Atena, sub conducerea lui Pericle.
Pe la jumătatea secolului al V-lea în Atena au reînceput luptele dintre democraţi şi aristocraţi. Au învins democraţii conduşi de Pericle. În timpul său, democraţia ajunge la cea mai mare înflorire. Adunarea poporului a căpătat cel mai important rol în stat. La ea participau toţi cetăţenii de peste 20 de ani. Pericle a creat şi alte organe de conducere, slăbind puterea aristocraţilor. A hotărât ca funcţionari să fie traşi la sorţi şi unele funcţii să fie plătite ca să poată ajunge la treburile obşteşti şi oamenii mai săraci din demos. Spre a educa cetăţenii, Pericle a hotărât să se plătească din fondurile statului participarea acestora la spectacole. Vreme de 15 ani, Pericle a fost ales în calitate de membru al colegiului celor 10 strategi. Mare orator, bun organizator şi comandant militar, foarte instruit, Pericle a contribuit la întărirea statului atenian şi la înflorirea culturii. Era prieten cu oameni învăţaţi şi artiştii cei mai mari ai vremii sale, care se întâlneau şi discutau în casa sa. A fost „sufletul cetăţii sale”. A ridicat Atena pe cele mai înalte culmi, făcând din ea „şcoala întregii Elade”. Pericle a legat de Atena portul Pireu, cel mai vestit din Grecia prin aşa-zisele „Ziduri lungi” străbătute de străzi.
Totodată este epoca lui Platon şi Aristotel, a lui Fidias şi Demostene.
Epoca elenistică începe odată cu cucerirea macedoneană. Acesta pe de o parte răspândeşte ideile şi formele culturii greceşti în Orient, iar pe de altă parte vehiculează forme şi idei provenind din Orient în întreaga lume grecească. Încă de pe vremea lui Alexandru câteva importante creaţii – Mausoleul din Halicarnas sau templul zeiţei Artemis din Efes, depăşesc limitele tradiţionale ale artei greceşti, admiţând o compoziţie complexă în care claritatea ordinelor este depăşită de complexitatea coronamentelor, iar seninătatea clasicului face loc patosului şi dinamismului.
Cucerirea Orientului a dat naştere unor monarhii elenistice, forme politice hibride îmbinând regalitatea tradiţională macedoneană, compatibilă cu existenţa comunităţilor de oameni liberi, cu cetăţile-stat, care îşi pierd parţial independenţa, intrând sub autoritatea regilor elenistici. Toată epoca elenistică poate fi înţeleasă ca un imens proces de sinteză între lumea orientală şi cea grecească, de sinteză ce tinde către constituirea unei formaţiuni teritoriale unice, în care modelul propus este, totuşi, cetatea autonomă, dar care nu poate fi realizat decât prin constituirea unor mari unităţi politice teritoriale conduse monarhic. De aici o dinamică accentuată a societăţii elenistice, frecvente conflicte între formaţiile politice elenistice şi o permanentă nelinişte exprimată cultural şi artistic atât prin pătrunderea rapidă a unor forme orientale, cât şi prin expresii tensionate, agitate şi excesive.
Semnificative pentru civilizaţia greacă sunt şi două din Cele 7 minuni ale lumii antice:
Statuia lui Zeus din Olimp
Întreaga lume ştie despre Jocurile Olimpice, însă nu sunt mulţi cei care îşi dau seama că statuia zeului în onoarea căruia se ţineau în vechime aceste jocuri, a fost şi ea una din Cele Şapte Minuni ale Lumii. Olimpia era un loc cult. Templul şi altarul lui Zeus, atrăgea pelerini din toata părţile lumii greceşti şi celebrarea concursurilor atletice erau adesea legate de ritualuri funerare. Olimpia nu era un oraş, o comunitate urbană, ci un lăcaş de cult, în jurul căruia se îngrămădeau clădirile care îi adăposteau pe pelerinii ce veneau să se închine şi pe sportivi, care veneau să participe la jocuri. În ziua de la mijlocul Jocurilor Olimpice, o sută de boi erau sacrificaţi acolo şi arşi ca ofrandă lui Zeus.
Cheltuielile pentru construcţia statuii au fost asigurate printr-o colectă de mare amploare, desfăşurată în toată Grecia, în anul 470 î.e.n. Peste 14 ani a avut loc inaugurarea impresionantului edificiu. Cu o lungime de 64 de metri, o lăţime de 27 de metri şi 12 m înălţime era cel mai mare templu din întreaga lume elenă. Interiorul statuii era o structură de rezistenţă armată cu fier, lemn şi ipsos. Însă exteriorul uimea prin deosebita bogăţie a materialului: faţa, braţele, mâinile şi picioarele, adică toate părţile descoperite ale corpului, erau din fildeş sculptat. Părul, podoabele şi sandalele erau din aur, având o greutate totală de 200 de kilograme. Ochii erau două pietre preţioase. Picioarele lui Zeus se sprijineau pe un taburet susţinut de doi lei. Zeus ţinea în mâna stângă un sceptru, în vârful căruia era un vultur, pasărea sa purtătoare de mesaje. Pe mâna lui dreaptă se afla Nike, zeiţa înaripată a victoriei, preluată ca o amintire de către îngerii creştini.
Pausanias ne-a lăsat o remarcabilă descriere a statuii lui Zeus: „Pe capul său se afla o coroană sculptată cu ramuri de măslin. În mâna dreaptă ţine o statuie a zeiţei Victoria, făcută din fildeş şi aur... În mâna stânga zeul îşi ţine sceptrul încrustat cu felurite metale, iar pasărea din vârful sceptrului este un vultur. Sandalele zeului sunt făcute din aur, ca şi roba sa, iar veşmintele sunt ornamentate cu animale şi flori de crin sculptate. Tronul este decorat cu aur şi pietre preţioase, cu abanos şi fildeş.”
„Atunci când sculptura a fost terminată, Fidias, s-a rugat la Zeus să-i dea un semn dacă opera era după înfăţişarea sa şi dacă îi plăcea. Imediat, spune povestea, un fulger acoperea locul. Toată podeaua din faţa statuii a căzut pe locul, unde în aceea zi se afla un vas de bronz ce pavata cu marmură neagră, nu albă, cu o margine înălţată de Paros, formând un fel de bazin pentru uleiul de măsline care era turnat peste statui.”
Statuia a continuat să atragă veneraţia şi mirarea celor care credeau în Zeus. În 391, clerul bisericii l-a convins pe împăratul Theodosius să interzică practicarea cultelor păgâne şi să închidă templele. Statuia a fost dusă, deci, la Constantinopol. În 462 a avut loc un incident ce a distrus palatul şi implicit statuia.
Templul Zeiţei Artemis din Efes
În anul 1870, Eduard Gibbon amintea cu tristeţe distrugerea Templului Zeiţei Artemis din Efes de către ostrogoţi, în anul 262 e.n.
In 560 i.e.n., Cresus, regele Lidiei, a atacat oraşul Efes, l-a ocupat şi a reuşit să-şi împlinească visul de a finanţa construirea templului zeiţei Artemis. Costul trebuie să fi fost foarte mare, deoarece fundaţiile şirului de coloane erau neobişnuite, constituind o grea încercare.
Cum acea regiune era expusă unor frecvente cutremure de pământ, templul a fost construit deasupra unei mlaştini, în ipoteza justificată că subsolul moale ar absorbi vibraţiile. Pe fundul unei gropi adânci s-au fixat, unul lângă altul, trunchiuri de stejar, arşi la suprafaţă, fiind astfel trataţi împotriva putrezirii. Apoi s-au adus blocuri mari de piatră, care au constituit temeliile templului, lung de 105 m şi lat de 51 m. Acoperişul său de formă triunghiulară, susţinut de 127 de coloane din marmură albă, se înălţa la 18 metri, ceea ce corespunde unei clădiri cu şase etaje, după normele actuale.
Plafoanele şi structura de susţinere erau din lemn de cedru mirositor, uşile sanctuarului erau din lemn de chiparos, parţial aurite şi acoperite cu picturi în mai multe culori. Zeiţa însăşi era reprezentată de o statuie sculptată dintr-un butuc de viţă de vie, înaltă de 2 metri, împodobită cu aur şi argint.
Insa Herostrate, împins de nebunia onorurilor, a hotărât să devină celebru. El a dat foc, în anul 356 î.e.n., sanctuarului. Numai statuia zeiţei Artemis a rămas practic intactă. Grecii superstiţioşi au văzut în acest lucru un miracol şi au hotărât să reconstruiască imediat templul. Întreaga naţiune a participat la acest efort. Sub conducerea arhitectului Cheirocrates, a văzut lumina zilei un nou templu al zeiţei Artemis, şi mai mare decât cel vechi, cu dimensiunile la sol de 125 de metri lungime şi 65 de metri lăţime. Dincolo de aceasta diferenţă de mărime, templul semăna perfect cu cel anterior. Totuşi, pentru a preveni pericolul focului, plafonul şi structura de susţinere a acoperişului nu au mai fost făcute din lemn, ci din piatră.


Pentru download referat: Downloadul va fi valabil mai incolo.
avatar
Bambi
Administrator
Administrator

Mesaje : 200
Puncte : 832
Data de inscriere : 13/03/2011

Vezi profilul utilizatorului http://bambi.forumz.ro

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum